Horia Nestorescu-Bălceşti: zeci de mii de documente francmasonice româneşti aşteaptă să fie scoase la lumină
Aţi pomenit de acel “petec de hârtie” pe care vi l-a inmânat ministrul Ion Moraru şi care v-a oferit posibilitatea de neimaginat atunci când vi s-a dat sarcina să organizaţi Casa Memorială Nicolae Bălcescu. In acelaşi context mi-aţi povestit cândva un episod în care aţi mers la un muzeu din vestul României şi aţi cerut nici mai mult nici mai puţin decât un tablou ce îl reprezenta pe Bălcescu, la care directorul nu a avut decât să se supună tacit. Cum a fost şi dacă aţi mai avut astfel de episoade ?
Pictura lui Gheorghe Tattarescu, "Nicolae Bălcescu", aflată în colecţia Muzeului Memorial Nicolae Bălcescu.
Sursa: wikimedia.org
Întâmplarea s-a petrecut întradevăr la un muzeu din vestul României şi a avut ca obiect portretul lui Nicolae Bălcescu, datorat pictorului Gheorghe Tattarescu. Ştiam de existenţa lui în cadrul documentării şi am mers la sigur. Reuşita, spectaculoasă, s-a datorat desigur acelui “petec de hârtie”. Faptele s-au petrecut cam aşa: am mers la Muzeu, am văzut tabloul expus într-una din săli, i-am spus muzeografului de serviciu scopul vizitei mele (directorul nu era prezent), i-am arătat împuternicirea Consiliului de Cultură şi Artă, în subordinea căruia se afla şi muzeul respectiv şi aici intervine incredibilul: am cerut o foarfecă, am tăiat firul care susţinea tabloul şi l-am dat însoţitorului meu, care l-a transportat la Rm. Vâlcea şi se află şi astăzi în Muzeul Bălcescu. Cum a fost posibil? Ei, bine, “petecul de hârtie”
pentru toţi cei care l-au văzut avea puterea unui Ordin. Conducerii Superioare de Partid şi de Stat – şi când în epocă se formula astfel însemna de fapt o singură persoană: Ceauşescu! – nu i se putea refuza nimic. Sigur, am făcut un process verbal de predare-primire. Asta-i tot.
Horia Nestorescu-Bălceşti realizând un interviu cu Maria Mandrea (1884-1985), strănepoata lui Nicolae Bălcescu, cu ocazia aniversării centenarului din 1984.
Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti
În perioada organizării Muzeului Bălcescu n-au mai fost alte cazuri similare. Poate ar trebui subliniat încă un aspect care explică multe din realizările mele. “Ordinul” de organizare a unui Muzeu Bălcescu a fost dat personal de Nicolae Ceauşescu. Se ştia, deci, că orice aş fi dorit eu era în virtutea împuternicirii care, indirect, venea de la Secretarul General al Partidului Comunist Român. Un refuz era imposibil. De altfel, cred că am mai spus-o, sunt unii duşmani ai Masoneriei care astăzi mă acuză că am făcut la Bălceşti Muzeul Masoneriei din ordinul lui Ceauşescu, care la rândul său era mason etc. etc. “Gogoriţe” vorba lui Licio Gelli.
Şi ca să-ţi dai seama de puterea care ţi-o conferea doar şi simpla asociere cu numele lui Ceauşescu, am să povestesc un alt episod. Am fost chemat într-o zi la Comitetul judeţean de Partid Vâlcea de către secretarul cu “probelemele organizatorice”, un anume Turcu. De obicei noi cei de la Cultură n-aveam de-a face cu el. Pe noi ne chema la “Propagandă”. În fine, m-am dus nu fără teamă. De ce mă cheamă la “Organizatoric”? M-am prezentat şi am fost luat, scurt, la întrebări, cred (nu ştiu, nu mi s-a întâmplat), aproape ca la Securitate. De fapt a fost o singură întrebare: “Ce legături ai dumneata cu “tovarăşul”? Interesant că în limbajul activiştilor nu se pronunţau aproape niciodată nume; Ceauşescu era “tovarăşul” iar Elena Ceauşescu “tovarăşa”! Am rămas mut. Cred că am bâlbâit ceva de genul: “Cum.. ce…” Pe un ton foarte autoritar a continuat: “De unde-l cunoşti pe “tovarăşul”? Nu ştiu dacă am răspuns în glumă, dar am zis: “De la… de la televizor”. A tunat şi-a fulgerat. “Ce-ţi baţi joc de mine! Răspunde, tovarăşe!” În fine, ca s-o scurtez, povestea chemării mele la Partid a fost de pomină. Ce se întâmplase? În 1969 – atunci s-a petrecut evenimentul – tocmai apăruse primul volum din ceea ce mai târziu s-au numit “Caietele Bălcescu”. Ca noi toţi românii, după celebrul moment istoric al discursului lui Nicolae Ceauşescu după invadarea de către sovietici a Cehoslovaciei, credeam că s-a schimbat ceva în destinul României. Şi poate chiar a fost. Atunci, deci, i-am trimis, e drept Preşedintelui României, nu Secretarului General al Partidului Comunist, un exemplar din carte, cu dedicaţie. Ştiu că există undeva această carte, alături de alte câteva sute sau mii pe care le-a primit. Pentru a înţelege mai bine sentimentele mele i-am adresat dedicaţia “Domnului Preşedinte”, nu “tovarăşului”!
Dar să revin la Turcu. În final a scos dintr-o mapă un plic foarte mic şi mi l-a înmânat. Era cartea de vizită a lui Nicolae Ceauşescu cu un text scurt de mulţumire pentru cartea trimisă. Sigur, eu ştiu foarte bine că gestul aparţinea Protocolului de Stat şi nu lui personal. Dar în ochii “tovarăşilor de la judeţ”, Secretarul General al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, îi trimitea o carte de vizită cu mulţumiri directorului Muzeului Bălcescu, Horia Nestorescu-Bălceşti! Efectul - incalculabil. De a doua zi nimeni nu mi-a mai reproşat nimic indiferent ce trăsnăi făceam. Şi am făcut destule. Dacă afla “Tovarăşul”...
Tânărul Horia Nestorescu-Bălceşti, fondatorul Muzeului Memorial Nicolae Bălcescu.
Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti.
Casa Memorială Nicolae Bălcescu are cea mai bogată colecţie de artefacte masonice din România lucru datorat muncii şi pasiunii dvs. pentru tot ce ţine de masonerie. Care dintre piesele adunate ani la rând au o istorie aparte ?
Trei. Din sute de cărţi, documente, medalii, obiecte masonice. Primul obiect este un şorţ masonic de maestru care, pe spate, are însemnarea cu numele posesoarei – căci a fost al unei “masoniţe” (cum îmi place mie să le alint): Smaranda colonel Maltopol. Aceasta era soţia colonelului Theodor Maltopol, membru fondator al Supremului Consiliu Masonic pentru România. Soţia sa, Smaranda, era născută Hepites – o familie de medici în care iarăşi găsim numeroşi masoni. Dar nu numai atât, are şi o dată: 1922. Tot pe acest şorţ se află aplicată în tuş roşu o ştampilă care atestă că Smaranda Maltopol făcea parte din Marea Lojă de Adopţiune “Steaua Orientului”.
Al doilea este, ca să fac o glumă, tot un “petec de hârtie”. De dimensiuni foarte mici, cred că 10 x 25 cm. (probabil fiind în timpul războiului făceau economie de hârtie). Este o adresă, formular tipărit, completată prin dactilografiere, emisă de Biroul 2 al Statului Major din Comandamentul Militar al Capitalei prin care, la 9 decembrie 1944, se autoriza desfăşurarea lucrărilor Adunării Generale a Marii Loji Naţionale din România.
Al treilea este o piatră. Dar nu o piatră oarecare. În Masonerie se numeşte “piatra cubică”. Ea are o dublă valoare. Una, ca obiect masonic în sine. A doua, pentru că, conservă incizat cifrul masonic. Ceea ce este interesant e faptul că acest cifru – şi nu altul – era folosit şi de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi alţi revoluţionari de la 1848 în secretizarea corespondenţei.
Sunteţi fondatorul Centrului Naţional de Studii Francmasonice, instituţie care la un moment dat avea uşile deschise pentru doritorii de a se documenta, de a afla mai multe despre masonerie. În cadrul aceleiaşi instituţii aţi adunat documente unice din toata lumea care vizează masoneria românească. Din ce ţări au fost adunate aceste documente?
Centrul Naţional de Studii Francmasonice a luat fiinţă în anul 1996. Are calitatea de persoană juridică. În Actul Constitutiv şi în Statut se arată că obiectul de activitate este “culegerea, arhivarea, cercetarea şi publicarea documentelor privind istoria Francmasoneriei din România în conexiunile ei cu Francmasoneria Universala”. Dar mai e ceva, pe lângă aceasta. În anul 2010 am completat instituţional acest demers prin obţinerea înfiinţării Muzeului Masoneriei Române, cu acordul Secretariatul General al Consiliului de Miniştri al României.
Rezultatul? Am inceput o campanie de depistare, inventariere, fotocopiere, şi – e doar un început – de valorificare a “memoriei arhivistice” a Francmasoneriei Române. N-am fost deloc descurajat de teza potrivit căreia regimurile totalitare, fasciste sau comuniste, au distrus arhivele masoneriei. Nu este adevărat, sau parţial nu este exact. Mai de grabă masonii de frica percheziţiilor şi arestărilor au pus pe foc asemenea documente. În ţară şi în străinătate se găsesc nu mii, zeci de mii de documente originale privind Francmasoneria din România. Ele aşteaptă doar să fie găsite şi valorificate. Am căutat şi descoperit în ţară, în fonduri publice: arhive, biblioteci, muzee, persoane particulare, astfel de mărturii istorice. Apoi, am corespondat sau am fost personal în câteva ţări europene în care ştiam că, datorită relaţiilor fraterne, trebuie să existe documente emanate de Marile Loji sau Marile Oriente din România încă din secolul al XVIII-lea. Şi le-am găsit, în Elveţia, în Italia, la Moscova, la Viena, în Portugalia, în Spania, în Germania şi nu în cele din urmă în Franţa. Chiar şi în Turcia am căutat. În acest efort sunt însă şi probleme aproape insurmotabile pentru mine: timpul şi banii. Aici nu este vorba de fotocopierea a câtorva zeci de documente pentru care poţi plăti o sumă infimă. Deşi trebuie să pui la socoteală şi costul deplasării, şederii într-o capitală europeană care nu este deloc de neglijat. Este vorba de zeci de mii de documente, de file; chiar dacă calculezi, ca în România, la un leu o fotocopie, poţi ajunge la zeci sau sute de mii de lei. Iar în Occident de… euro! Ce înseamnă aceasta? Aici pot da un exemplu. Am în faţă Devizul unei mari Biblioteci din străinătate, din Occident, care mi-a cerut pentru 25 de fotocopii (scriu şi cu litere: douăzeci şi cinci) nici mai mult nici mai puţin decât 2.250 de euro. Să scriu şi aici cu litere? Dar de ce să mă mai mir. Pentru o carte despre “Chipul lui Bălcescu”, pe care urmează s-o editez la anul viitor, un muzeu din România care deţine câteva picturi cu portretul lui mi-a cerut 100 de euro de fiecare fotografie! Să fie clar!
Soluţia? Una singură: Implicarea Francmasoneriei naţionale – căci este o operă naţională şi trebuie depus un efort naţional – în crearea unei Arhive Naţionale a Francmasoneriei Române, fie ea şi numai din fotocopii. Nu fiecare Lojă sau Mare Lojă să facă individual acest efort. Istoria Francmasoneriei din România nu aparţine uneia sau alteia din Marile Loji. Ea aparţine României.
Horia Nestorescu-Bălceşti, la Berlin, în căutarea documentelor cu privire la Francmasoneria românească. 2004.
Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti.
Şi pentru că tot dau mereu exemple din amintirile mele, vă mai povestesc o întamplare. Multe Loji sau Mari Loji au început să-şi formeze mici biblioteci, care, cu timpul vor deveni mari. Foarte bine. Mă interesa pentru o lucrare (Reviste masonice româneşti), care între timp a şi apărut, o revistă oarecare tipărită de o Loje de undeva din ţară. Primul gând a fost s-o caut la Biblioteca Marii Loji Naţionale din Romania. Rezultatul? Am fost refuzat pentru că nefiind membru al MLNR sunt în viziunea lor “iregular”! Iregular, ce? Să citesc? Ca povestea să aibă haz, fratele bibliotecar, într-un gest nobil şi fratern, mi-a propus să ne întâlnim la barul din apropiere şi să-mi aducă acolo revista! Adică, oameni buni, nu lectura revistei era problema, ci Doamne fereşte, spurcăm localul “sfânt” al Bibliotecii MLNR!? Până unde merge demenţa, paranoia, unor oameni pe care îi numim pe deasupra “fraţi”? Mă întreb şi mă cutremur.
Cum credeţi, au mai rămas multe nume de masoni neidentificaţi în fondurile arhivelor statului român?
Răspunsul este simplu. Nu multe, foarte multe. În cele 3 volume ale “Enciclopediei ilustrate a Francmasoneriei din România” publicam în 2005 cca. 9.000 de biografii, nume de masoni, reviste, Loji, Mari Loji, evenimente masonice etc. Faţă de ediţia din 1993 a “Ordinului Masonic Român” unde – deci cu 12 ani mai devreme – aveam doar 1.500. La nivelul informaţiilor pe care astăzi le-am cules din arhivele româneşti şi străine cifra se poate apropia de 15.000. În acest număr nu trebuiesc puşi, pentru că nu putem divulga fără asentimentul lor, numele Fraţilor care compun astazi Francmasoneria din România, şi care, la o estimare sumară poate ajunge la încă 18.000-20.000.
Haideţi să vă mai spun o poveste. Într-o discuţie amicală cu un lucrător al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, unde a ajuns cred în totalitate arhiva pe care o studiasem şi o fotocopiasem prin anii ‘90 şi ceva la Ministerul Apărării Naţionale, mi s-a spus textual: “Domnule Bălceşti, formează o echipă de zece cercetători şi timp de zece ani ai ce studia la noi!” Să fi fost o glumă?!
Va urma
Notă: Pentru a vă da seama de amploarea vastităţii listelor cu nume de masoni dar şi a volumului imens de fonduri documentaristice, vă recomand să răsfoiţi, cel puţin, "Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România", lucrare în 3 volume, care se pot comanda la
*Preluarea sau reproducerea materialelor prezentate în acest articol se poate realiza doar cu indicarea link-ului sursei, trebuie citată sursa și autorul. Preluarea integrala se poate realiza doar în urma unui acord încheiat cu autorul articolului. Materialele publicate aici sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu