Horia Nestorescu-Bălceşti: "Trăirea masonică nu ţi-o poate lua nimeni"

   În acest material vom prezenta continuarea discuţiei începută anterior cu Horia Nestorescu-Bălceşti, prezentând momente mai puţin cunoscute din biografia Domniei Sale.

     Sunteţi unicul istoric al masoneriei din România care şi-a început cercetările în fonduri de arhivă  încă pe timpurile României Socialiste, atunci când majoritatea istoricilor invocă argumentul  imposibilităţii şi al cenzurii de sistem, al persecuţiilor etc. Cum a fost posibil în Cazul Dvs?

    Nu cred că sunt unicul. Probabil că mai sunt şi alţii. N-am crezut în existenţa a ceea ce se numeşte „literatura de sertar”. Cu toate că eu însumi am avut manuscrise pe care le-am publicat abia după 1990. Convingerea mea este că numai cine n-a vrut n-a putut publica în a doua parte a epocii de aur, cea pe care am numit-o a naţional-comunismului. Cu atât mai mult istoricii nu pot spune asta. Şi am să-mi întemeiez argumentaţia pe câteva exemple din activitatea mea. Unele de-a dreptul incredibile. 

Horia Nestorescu-Bălceşti

Sursa: Webphoto.ro

Mă documentez, metodic, nu accidental, pentru istoria Francmasoneriei încă din anul 1968 când frecventam ceea ce la Biblioteca Academiei se numea „Sala III”. Bun, sunt ferm convins că toate buletinele de cerere de cărţi, reviste, ajungea în copie sau în original la Securitate.

Eu îmi vedeam de treabă. Al doilea exemplu, din 1966-1967. Era epoca în care preşedintele Republicii Socialiste „dădea mâna” cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, mai şiu eu cu cine pe unde făcea „vizite istorice” (a nu se confunda cu „vizite de lucru”). Într-o astfel de împrejurare, aflat la Piteşti, urma a doua zi, să se întâlnească cu generalul Gheorghe Magheru la Troianu unde acesta îşi stabilise Tabăra de panduri şi voluntari la 1848. Un binevoitor i-a spus că în drum spre Rm. Vâcea ar putea să se oprească la Bălceşi, pe Topolog, unde se află casa în care s-a născut marele revoluţionar Nicolae Bălcescu, unde acesta a făurit marile planuri de emancipare socială şi naţioală. Atât a fost de ajuns. Mergem – a răspuns secretarul general al Partidului. Până să ajungă acolo, a doua zi dimineaţă, drumarii au pietruit 5 km din şoseaua naţională până în centrul comunei, iar armata a construit un pod de pontoane peste o amărâtă de gârlă care n-avea apă decât dacă ploua serios câteva zile. Conacul familiei Bălcescu, donat Statului român în 1948, era Casa de Creaţie a Uniunii Scritorilor. Cum se spune: văzut şi plăcut. Din cerdacul casei, Nicolae Ceauşescu a proclamat: „Din această zi este Muzeu!”

Ce a urmat este foarte interesant pentru evoluţia mea spre Nestorescu-Bălceşti! La câtăva vreme, vicepreşedintele Comitetului de Cultură şi Artă convoacă la Bucureşi câţiva specialişti, printre care Vasile Maciu, Dan Berindei şi alţii. Ultimul pe listă (cum se spune), cu voia dvs, Horia Nestorescu-Bălceşti. Se discută proiectul edificării unui muzeu la Conacul familiei, toată lumea este de acord. La plecare, după ce eu făcusem gafa monumentală, de a aminti că revoluţia de la 1848 este opera Masoneriei, vicepreşedintele Ion Moraru ne-a condus spre ieşirea din monumentalul său birou, aud deodată: „dumneata mai rămâi, tinere!” În asemenea context am fost convins că voi ieşi pe altă uşă decât ceilalţi. Mi-a venit inima la loc când întorcându-ne spre birou mi-a spus: „ia loc te rog”. Asta suna oricum mai bine decât gândurile negre pe care mi le făcusem pentru moment. Şi ca să scurtez povestirea mi-a zis: „de mâine eşti directorul Muzeului Bălcescu!” Nici nu vă puteţi închipui ce „păsărică” mi-a ieşit din gură: „care muzeu?” – „Ãla pe care ai să-l faci tu!”, a venit prompt răspsunsul. A chemat secretara, i-a spus ceva şi în câteva minute aceasta s-a întors cu hârtia bătută la maşină. A semnat-o şi mi-a urat succes. Numai că atunci când am citit textul mi-am dat seama că nu era de fapt o decizie de numire, ci ceva incredibil: eram împuternicit ca urmare a unei Hotărâri de Partid şi de Stat să organizez Muzeul memorial Nicolae Bălcescu. Se cerea tuturor autorităţilor să-mi dea tot concursul în realizarea acestei sarcini. Puterea pe care mi-a dat-o acel petec de hârtie a fost inimaginabilă. 

Tânărul Horia Nestorescu, aproape de perioada în care i s-a încredinţat fondarea şi conducerea Casei Memoriale Muzeul "N. Bălcescu"

Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti

        Precedenta întrebare am plasat-o mai ales din pornirea de a desfiinţa nişte mituri, careva insinuări, şi tot din acest considerent rezultă şi următoarea întrebare: v-aţi ciocnit pe parcursul           cercetărilor Dvs de anumite impedimente majore, aţi avut de suferit personal ?

   Cititorul rămâne în minte cu ultima frază din răspunsul de la ultima întrebare şi s-ar aştepta acum să spun: nu, n-au existat impedimente. Ei bine, răspunsul este: da, au existat multe impedimente. Iată un exemplu. În anul 1974 mi s-au confiscat 2 lădiţe cu fişe biografice a cca. 1500 de masoni din sec. XIX-XX. Fără nici o explicaţie, după un an, la cererea mea insistentă, mi s-au restituit. După câţiva ani sunt chemat la Partid spunându-mi-se că există o reclamaţie împotriva mea că aşi fi achiziţionat pentru Muzeu o serie de cărţi, documente, obiecte care n-au legătură cu Bălcescu sau Muzeul. Am cerut să mi se spună concret despre ce piese este vorba. Răspunsul a fost prompt: masonice ! „Aaa!”, am replicat eu, „dacă Bălcescu a fost mason, mi se pare normal că am cumpărat şi piese care să ilustreze activitatea acestei Confrerii”. Până la urmă m-au întrebat unde le ţin. Răspunsul meu l-a lăsat perplex pe interlocutor: „în sobă!” Muzeul are în fiecare cameră câte o sobă sau un şemineu care sunt adevărate opere de artă. Rezultatul „anchetei” a fost incredibil: „de mâine organizezi în camera X de la etaj o expoziţie masonică. Cheia camerei n-o pui în rastel ci o ţi la dumneata în buzunar. Nimeni nu vizitează această expoziţie fără un telefon în prealabil din partea mea”. Într-un an de zile au fost câţiva vizitori. Nici astăzi nu ştiu de unde erau: de la Partid, de la Securitate ? 

      Cum era să fii pasionat de masonerie într-o epocă în care aşa ceva nu exista în România ?

   Masoneria ca instituţie nu exista în România în perioada totalitarist comunistă.  Ea însă era în vizorul autorităţilor – Securităţii – dovadă existenţa astăzi la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a Dosarului „Oculta”.  Ani de zile lucrători ai Securităţi au investigat „şi vii şi morţii”, dacă putem spune astfel, pentru a descoperi – şi acolo unde nu erau – masoni. Atâta vreme cât activitatea mea se rezuma la studiu nu prezentam pericol. 

Horia Nestorescu-Bălceşti, cu fulger în priviri şi-n porniri

Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti

Trebuie să facem o distincţie şi de la o epocă la alta şi chiar de la un an la altul. Mai ales când e vorba de cenzură. Iată câteva exemple: în 1971 în baza unui contract cu Editrura Enciclopedică în colaborare cu Editura Militară am pregătit pentru tipar o Bioblibliografie Nicolae Bălcescu. Unul din capitole era consacrat prezentării lui Nicolae Bălcescu în istoriile literare. O fişă se referea la „Istoria literaturii române” a lui D. Murăraşu care a avut 5 ediţii între 1940 şi 1956, ultima la Madrid, evident în exil. Mi s-a cerut de către Direcţa Presei să scot fişa. Am refuzat. Deci să fim bine înţeleşi eram în anul 1971. În dialogul cu tovarăşa L... am ajuns la compromisul să scot doar menţionarea Prefeţei care era semnată de Pamfil Şeicaru. De fapt nu încălcam o regulă de descriere bibliografică căci nu figura pe foaia de titlu. N-am acceptat să scot numele editurii „Carpaţii”. Şi a rămas aşa. Editura „Carpaţii”  era a exilului românesc din Spania. Exasperat şeful tovarăşei L... a exclamat: „ce, măi,  tovarăşa L... n-ai auzit de Munţii Carpaţi ?!” Şi încă un detaliu. În „Lămuriri asupra ediţiei” o frază adresată celor care au urechi să audă şi celor care au ochi să vadă: „Lucrările care n-au putut fi cuprinse în această ediţie a bibliografiei pot fi consultate la Bibloteca Academiei Române la cotele.....”.  Cu alte cuvinte cărţile ale căror fişise mi le-a scos Cenzura puteţi să le citiţi la B.A.R.

     Se ştie că masonii care au rămas în ţară au fost persecutaţi la greu, intimidaţi. Aţi luat legătura cu    cineva dintre ei în perioada socialistă?

   E puţin spus persecutaţi, intimidaţi. Nu aveam cum să iau legătura cu un mason pentru că nu aveam niciun fel de informaţii referitoare la cei în viaţă. După 1989 am făcut un studiu  care a inclus discuţii, interviuri cu masonii supravieţuitori ai gulagului comunist. În 1990, când am luat eu legătura ei, mai trăiau 21. Am fost interesat de viaţa lor după 1948 până în 1989 şi mai ales cum au putut rezista atâţia ani în temniţă.  Iată câteva din răpunsurile lor: „ne era frică şi de umbra noastră”, „soţia mea a aflat după 50 de ani că sunt mason”.  În privinţa supravieţuirii în puşcărie răspunsul a fost edificator: cei mai mulţi au rezistat torturii fizice, bătăilor, schingiuirilor, mult mai grea a fost turtura morală. „Ni se spunea, în timp ce eram prăbuşiţi fizic, că soţia a divorţat şi s-a înhăitat cu altul, până şi copii, la şcoala, se deziceau de tatăl lor”. 

Am un document revelator despre tortură. Ing. Constantin Belu, ultimul Suveran Mare Comandor, era bătut zilnic (noaptea la interogatoriu). Cum nu reuşeau să scoată de la el nicio informaţe care să-l condamne ca spion american sau englez, i-au introdus în celulă un deţinut-informator. Acesta relata că odata când a fost adus de la interogatoriu, plin de sânge, i-a spus: „dacă şi mâine mă vor bate tot aşa am să recunosc că l-am răstignit pe Hristos” !

Mai bine de un deceniu trei istorici şi un genealogist, Cornelia Bodea, Paul Cernovodeanu, George D. Florescu şi cu mine, aveam periodic întâlniri de lucru, cele mai multe cu tema Bălcescu. După 1990 când am avut acces la Arhivele fostei Securităţi şi am găsit „Registrul Matricol” al Marii Loji Naţionale din România găsesc la poziţia 1308: „Paul Cerenovodeanu, student, iniţiat la 19 aprilie 1948”. Până când a trecut la Orientul Etern niciodat nu mi-a spus că a fost mason. 

Au existat totuşi cazuri de iniţieri după punerea în adormire a Marii Loji Naţionale, adică după 1948. Nu mă refer la cele câteva din clandestinitate prin anii 1948-1949. Ci la cei care au primit lumina în străinătate. Nu este cazul celor care trăiau în exil. Ci câţiva care în timpul unei călătorii în Franţa, în Italia, prin rude sau cunoştinţe intrau în contact cu o Lojă. Este cazul, de pildă, al unuia din fiii fostului ginere al ing. Constantin Belu, Panait Stănescu-Belu, care a primit Lumina la Paris. Când l-am întrebat dacă are vreun document mi-a răspuns sincer că i-a fost frică să aducă în ţară şi o bucăţică de hârtie cu însemne masonice. 

 Avem însă un alt caz, cu adevărat spectaculos. La 13 octombrie 1987 primea Lumina în Loja Mozart din Roma, un membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, deputat în Marea Adunare Naţională, scriitorul Eugen Barbu ! Întrebare, deocamdată, fără răspuns: nu ştia Partidul, nu ştia Securitatea ?

Horia Nestorescu-Bălceşti la o întâlnire cu membrii Asociaţiei "Amici della Romania", Palermo, 1977.

Sursa: Arhiva personală Horia Nestorescu-Bălceşti

     Mai păstrau aceşti oameni ceva din trăirea masonică sau erau dominaţi de fricile persecuţiilor ?

   Frica le-a paralizat orice mişcare. Dan Amedeu Lăzărescu îmi povestea că la un moment dat, după 1948, a încercat să mascheze întâlnirile masonice  –  nici vorbă de Ţinute rituale – cu jocul de bridge. Au renunţat însă foarte repede. Orice întâlnire era suspectă. Însă în discuţiile cu aceşti veterani supravieţuitori, mi-au mărturisit un fapt care dovedea puterea Masoneriei. Le-au putut lua totul: templul, cărţile de ritual, obiectele masonice. Un singur lucru le-a fost inaccesibil: trăirea. Când astăzi mă întreabă cineva, ce mai este secret în Masonerie, cu sutele de cărţi originale sau traduceri, cu secvenţe din ritual date la Televiziune, când se organizează atâtea sesiuni, colocvii, până şi concerte masonice. Răspunsul pe care l-am avut şi de la cei care au străbătut jumătatea de secol de totalitarism de la extrema dreapta la extrema stângă este unul singur: trăirea. Trăirea nu ţi-o poate lua nimeni. Ca şi iniţierea, când harul Marelui Arhitect al Universului coboară asupra ta. A fost stinsă flacăra masonică în toţi acei ani de teroare? Răspunsul este: nu! Nu, pentru că ea a rămas ca o luminiţă în sufletul, în cugetul masonului. Aveau speranţa că odată şi odată, mai devreme sau mai târziu o vor aprinde şi în Templu. 

Şi au aprins-o.

        Va urma

*Preluarea sau reproducerea materialelor prezentate în acest articol se poate realiza doar cu indicarea link-ului sursei, trebuie citată sursa și autorul. Preluarea integrala se poate realiza doar în urma unui acord încheiat cu autorul articolului. Materialele publicate aici sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe.